Lidia Istrate

(22.06.1941)

Lidia Istrati s-a născut pe 22 iunie 1941, în satul Sofia, județul Bălți. A absolvit Institutul Agricol din Chișinău. După absolvire, a fost repartizată în comuna Bujor, Lăpușna, unde a lucrat ca profesoară de chimie la școala din localitate. Între timp, a debutat cu nuvela „Îngăduie, omule!” în revista „Nistru”, în anul 1968, în timpul așa-zisului „dezgheț al comunismului”. Nuvela vorbește despre adevărata față a guvernării comuniste. Proza trezește nemulțumirea liderilor vremii, autoritățile confiscă revista de la abonații particulari. După ce și-a susținut doctoratul în domeniul biochimiei și fiziologiei plantelor, nimeni nu dorea să o angajeze. Ulterior, i s-a propus postul de șefă a redacției de medicină și biologie la editura „Știința”.

La sfârșitul anilor ‘80 Lidia Istrati a ocupat o perioadă postul de director al Muzeului Republican de Literatură „Dimitrie Cantemir”, apoi a fost aleasă deputat în două legislaturi ale Parlamentului de la Chișinău (1990-1997). A fost președinta Ligii Democrat-Creștine a Femeilor din Moldova (1993-1997).

Colegii au descris-o drept „spărgătoare de gheață, care a spus adevărul atunci când toți se temeau”, „cavaler al adevărului”, „soldat în fața căruia sunt obligați să dea onorurile toți generalii”. Regretatul poet Dumitru Matcovschi spunea: „fără Lidia Istrati nu cred că am fi putut convoca primele mitinguri în PMAN”.

„Dumnezeu în ceruri s-a oprit în dreptul Moldovei și cu milostenia sa ne-a îndrumat, ne-a dat mintea de pe urmă, ne-a unit, ne-a împreunat și noi am votat independența”, astfel deputata Lidia Istrati a anunțat mulțimea din Piața Marii Adunări Naționale despre semnarea Declarației de Independență. Tot atunci a lansat mult cunoscutul îndemn „Bucurați-vă de Libertate!”,

    

     

 

Poet, prozator și dramaturg  (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de curînd ridicată la o poziție de oarecare însemnătate; fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri (ajuns mai tîrziu vornic) și al Elenei.

A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri.

Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului.

Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a  încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu.

Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății.