NICOLAE SULAC

            (1936-2003)

S-a născut în 1936 în satul Sadâc, județul Cahul, în prezent raionul Cantemir. Copilăria şi-a petrecut-o într-un orfelinat. Tot acolo au ajuns sora Elena şi fratele Ion.

A debutat în calitate de solist al Capelei Corale „Doina” a Filarmonicii din Chișinău (1959-1960). A fost solist al Orchestrei Cinematografului „Chișinău” condusă de maestrul Isidor Burdin (1960-1961), în orchestrele „Mugurel” (1961-1965), „Fluieraș” (1965-1970) și „Lăutarii” (1970-1986) ale Filarmonicii din Chișinău.

A cântat în spectacolele „Crai nou” de C. Porumbescu, „Moș Ciocilan” și „Noaptea Sfântului Gheorghe” de T. Flondor. A fost solist în Orchestra Ansamblului „Joc”, cu care a avut turnee prin Moldova, fostele republici sovietice, Finlanda, Franța, Germania, Iugoslavia, Polonia ș. a. Pentru a-și completa repertoriul, aduna de prin satele Moldovei cele mai frumoase creații populare. A înregistrat la Radio Chișinău peste 100 de cântece folclorice. El însuși a compus cântece, majoritatea fiind incluse în Fonoteca de Aur a Republicii Moldova. Printre acestea se numără: „Într-o iarnă, lungă, grea”, „Tinereţe, tinereţe”, „Doina mea în codru-i scrisă”, „Puii cucului”, „Ce frumos mai cântă cucul”, „Balada Mioriţa”, „Foaie verde cinci chiperi”, „Foaie verde matostat”, „Frumoase-s nunţile-n colhoz”, „Sunt din plaiuri moldovene”, „Mamă, mamă, dor de mamă”, „În Moldova m-am născut”, „Nistrule, ce curgi la vale”, „Foaie verde grâu mărunt” și multe altele.

În amintirea lui, mai mulţi interpreţi au alcătuit cântece legate de numele Sulac, precum: Ion Dolănescu – „Plânge Basarabia, c-a pierdut o mare stea: o floare de liliac, pe Nicolae Sulac”; Arsenie Botnaru – „Visul lui Sulac”, Nicolae Ciubotaru „Frumuseţea va trăi, cât Sulac s-ar auzi”, Ion Florea – „Sulac mi-a fost alinare”, Alexandru Lozanciuc – „Mi-aduc aminte vorba lui Sulac”. A colaborat cu Isidor Burdin, Serghei Lunchevici, Vasile Goia, Dumitru Blajinu, Nicolae Botgros, Ion Dascăl, Petre Zaharia, Ilie Bratu, Petrică Sîrbu, Leonid Moşanu, Constantin Baranovschi ş.a. Și-a încercat talentul și în proză. În 1997, la Editura ”Știința” i-a apărut cartea de nuvele ”Vorbă lungă, bogăția omului”.

În 1964 i se conferă titlul „Artist Emerit”, în 1967 – cel de „Artist al Poporului” din R. Moldova și în 1989 – cel de ”Artist al Poporului din URSS”. În 1982 i-a fost acordat Premiul de Stat, iar în 1992 - „Ordinul Republicii”. S-a stins din viață la 8 aprilie 2003, la Chișinău, la vârsta de 66 de ani.

Regretatul cineast și scriitor Emil Loteanu afirma că ”Nicolae Sulac nu știa cine este Nicolae Sulac, el aparținea unui timp, unei epoci, unui popor... Când cântă Nicolae Sulac, noi regenerăm cu toții... ”. În context, regretatul scriitor Andrei Strâmbeanu a subliniat că Nicolae Sulac a înscris o pagină nouă în folclorul românesc, iar fostul director al Filarmonicii Naţionale, Mihail Murzac a remarcat că distinsul interpret este o legendă vie a neamului nostru.

În prezent, numele său îl poartă Palatul Naţional din Chişinău (din 2012), un festival naţional de muzică al tinerilor interpreţi de folclor, Şcoala de muzică din oraşul Floreşti şi Liceul Teoretic cu profil de arte din capitală.

Alexandru Vlahuţă

(1858-1919)

S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat școala primară și liceul la Bârlad, între 1867 și 1878, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. Părinţii scriitorului erau ţărani care, cu multă greutate, îşi puteau întreţine cei opt copii. După terminarea liceului, din cauza sărăciei, nu poate să-şi continue studiile. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște.          

Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”).
În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău.
Editează revista Vieața (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc.
Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor.
În 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat.
Curînd, este destituit fără nici o anchetă, pentru motivul că în articolele sale critcase societatea.
După scurt timp pleacă la Galaţi, unde se stabileşte ca avocat. Pledînd în procesele unor deţinuţi, victime ale nedreptăţii sociale, are prilejul să cunoască viaţa mizerabilă a ocnaşilor pe care o va descrie în două nuvele.
Neîmpăcîndu-se cu viaţa de avocat, părăseşte Galaţiul şi vine la Bucureşti.

În primele sale poezii se resimte influenţa lui Eminescu, pe care-l cunoscuse la Bucureşti şi cu care se împrietenise.
Patriotismul scriitorului şe maifestă şi prin dragostea pentru frumuseţile şi bogăţiile patriei, descrise în volumul “România pitorească”, rezultat al unei îndelungate călătorii prin ţară, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”. Frumuseţea locurilor este comunicată cititorului cu o caldă însufleţire.
În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.
Vlahuță a murit la București la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.