Importanța lecturii în educația copiilor

Importanța cărților și a lecturii în educația copiilor

Cititul, împărtășirea poveștilor, discuțiile despre animațiile din cărți, cântatul și, în general, familiarizarea cu universul cărților ajută dezvoltarea timpurie a copilului în numeroase moduri. Cititul îl familiarizează pe copil cu sunetele și cuvintele, promovează dezvoltarea creierului și imaginația, îl învață despre lumea din jurul său, îi dezvoltă vocabularul și, în cele din urmă, cultivă dragostea pentru literatură și îl încurajează să fie curios și să continue să citească mai târziu în copilărie. Descoperă care este importanța includerii cărților în educația timpurie, cum poți promova cititul și ce cărți îi poți citi copilului tău, încă din primele luni de viață.

În funcție de vârsta la care se află, un copil trebuie să citească sau să i se citească cel puțin 15 – 20 de minute pe zi. Însă timpul petrecut în compania cărților nu presupune, de fiecare dată, lectură. La o vârstă timpurie, cărțile reprezintă și o metodă de amuzament în familie și este perioada în care îi poți insufla celui mic dragostea pentru cărți . Încercați să priviți imaginile dintr-o carte și să discutați despre ceea ce vedeți, cântați și explorați diferite texturi ale paginilor. Astfel de activități vă oferă timp prețios împreună, creează legături puternice și ajută la construirea relației dintre voi.
Mai mult, înainte cel mic să învețe să citească și să scrie, timpul petrecut în compania cărților îl ajută să dezvolte elemente de bază, precum capacitatea de a vorbi, de a asculta, înțelege, urmări și desena. Pe măsură ce copilul crește, descoperă legătura dintre sunete și cuvinte, dintre cuvinte și reprezentarea lor grafică, dintre litere, cuvinte și propoziții.

Literatura este baza capacității copilului de a citi, scrie, comunica și socializa.
Cititul și împărtășirea poveștilor ajută copilul să:
• cunoască sunete, cuvinte și numeroase limbi și obiceiuri din diferite țări;
• prețuiască poveștile și cărțile;
• dezvolte o imaginația bogată;
• învețe diferența dintre „real” și „imaginar”;
• înțeleagă schimbările și evenimentele noi sau, aparent, înspăimântătoare și, de asemenea, emoțiile puternice care vin la pachet cu ele;
• descopere lumea din jurul lui și să fie curios;
• dezvolte abilități sociale și de comunicare;
• aibă un vocabular bogat și o arie extinsă de interese.
De asemenea, lectura alături de copil îi arată că poate obține atât informații valoroase, cât și timp plăcut cu ajutorul cărților.

I. L. Caragiale – cel mai mare dramaturg român ...

Ion Luca Caragiale

(1862-1852)

Ion Luca Caragiale (n. 30 ianuarie 1862 sau 1 februarie 1852, Haimanale, judeţul Prahova interbelic, azi I. L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin), scriitor şi dramaturg român, membru post-mortem al Academiei Române (28 octombrie 1948)

S-a născut în familia administratorului moşiei aparţinătoare mănăstirii Mărgineni. Tatăl său a devenit mai apoi avocat şi magistrat în capitala judeţului. Bunicul lui Ion Luca Caragiale, Ştefan, era de origine greacă şi a venit la Bucureşti în alaiul domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea de la care i se trage şi numele. Ştefan Caragiale a avut trei fii: Costache, Iorgu şi Luca, dintre care primii doi au devenit nume de rezonanţă în istoria teatrului românesc. Maria, mama scriitorului, era fiica unui negustor din Braşov.

Primele studii le-a făcut cu părintele Marinache de la Biserica Sfântul Gheorghe din Ploieşti, iar între anii 1860 -1864 a urmat clasele primare la Şcoala Domnească din Ploieşti, oraşul de reşedinţă a judeţului.

A urmat Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, terminându-şi în 1868 clasa a V-a liceală la Bucureşti. Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului din Bucureşti, Clasa de Mimică şi Declamaţie a unchiului său Costache Caragiale (1868-1870).

A ocupat diferite funcţii: copist la Tribunalul de Prahova în 1870, sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti în anul următor, redactor la „Timpul” (din 1878), a fost numit revizor şcolar în judeţul Neamţ şi Suceava (1881-1884), iar apoi a fost mutat la cerere în 1882 în circumscripţia Argeş-Vâlcea, funcţionar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular Sf. Gheorghe din Bucureşti în 1890, director general al teatrelor din 1888.

Şi-a început activitatea literară colaborând la publicaţiile vremii: „Albina Carpaţilor”, „Convorbiri literare”, „Drapelul”, „Epoca”, „Evenimentul”, „Ghimpele” (unde a susţinut rubricile Varietăţi şi Una-alta), „Literatura şi arta română”, „Lumea veche”, „Noua revistă română”, „Opinia”, „Revista contimpurană”, „România jună”, „Românul”, „Sara”, „Telegraful”, „Tribuna”, „Universul literar”, „Viaţa nouă”, „Ziua”. A scos revista Claponul (1877), un Calendar al Claponului (1878), ziarul Naţiunea română (1893, împreună cu Frédéric Damé), „Moftul român” (1893, împreună cu Anton Bacalbaşa), „Vatra” (1901, împreună cu Ioan Slavici şi George Coşbuc).

       

În fiecare an pe 29 Ianuarie este sărbătorită Ziua internațională a Puzzle-urilor.

Jocul de puzzle este unul dintre cele mai indicate exerciții pentru creier și asta datorită unui englez, care în jurul anului 1760 a desenat pe hârtie o hartă ce conținea toate țările și apoi a decupat fiecare țară în parte. Scopul său a fost să-i învețe geografia mai ușor pe copii. Timp îndelungat puzzle-ul a fost folosit ca material didactic pentru lecții de geografie, matematică și limba română. Treptat, au apărut și alte imagini: portrete, bătălii istorice și evenimente biblice.
În secolul al XIX-lea puzzle-ul a început să se răspândească rapid și în America, datorită introducerii puzzle-urilor pe suport de carton, care au redus considerabil prețul producției, în secolul XX puzzle-ul a atins apogeul în dezvoltarea lor, datorită tehnologiilor de imprimare moderne, care au permis reproducerea unor picturi celebre.

Însă, în forma obișnuită de puzzle aşa cum le vedem noi, ele au apărut în anul 1909, atunci când compania “Parker Brothers” a început producția în masă a acestui joc.

Conform Guinnes World Records, puzzle-ul cu cele mai multe piese a fost realizat de 1.600 de studenți ai Universitații de Economie din Ho Chi Minh City (Vietnam), în anul 2011 și a constat într-un număr de 551.232 piese, iar puzzle-ul a atins suprafața totală de 14,85mx23,20m. Puzzle-ul a reprezentat o floare de lotus cu șase petale în reprezentare simbolică a celor șase domenii de cunoaștere avute în vedere de metoda de studiu Mindmap. Studenților le-au trebuit 17 ore pentru a separa mai întâi cele 3.132 de secțiuni, fiecare conținând 176 de piese, în care a fost împărțit puzzle-ul și apoi reasamblat pentru a crea puzzle-ul.

Cel mai mare puzzle comercializat este „Memorable Disney Moments”. Acesta conține 40.320 de piese și prezintă 10 scene din cele mai îndrăgite desene animate Disney. Jocul cântărește aproximativ 20 de Kg și măsoară aproape 140 mp.

21 ianuarie:

Ziua Îmbrăţişărilor, în toată lumea. 

Aşadar, îmbrăţişaţi-vă, pentru a fi mai sănătoşi şi optimişti!

Pe 21 ianuarie, în toată lumea este sărbătorită Ziua Îmbrățișărilor. O îmbrăţişare aduce sănătate, spun psihologii, aşa că cineva s-a gândit să inventeze o sărbătoare într-o perioadă pe care alţii au considerat-o deprimantă.
Sărbătoarea îmbrăţişărilor, instituită în anul 1986 de pastorul Kevin Zaborney din statul american Michigan, a fost plasată în perioada dintre Crăciun şi Sfântul Valentin, Ziua Îndrăgostiţilor, când oamenii tind să-şi piardă buna stare de spirit şi, de aceea, această Zi a Îmbrăţişărilor încuraja familiile, prietenii sau chiar necunoscuţii să nu se simtă stingheriţi să-şi arate sentimentele în pulbic şi să se îmbrăţişeze.

În scurt timp, sărbătoarea a devenit populară nu doar între americani. S-a răspândit în multe ţări din lume. Beneficiile acestui simplu gest au fost mereu dovedite. O îmbrăţişare aduce chiar sănătate, îmbunătăţeşte relaţiile şi înlătură tensiunile, şterge graniţele materiale şi atinge sufletele, dă energie şi un sentiment de siguranţă.
Studiile au arătat cum contactul uman este esenţial pentru dezvoltarea sănătoasă socială, fizică şi psihică şi s-a dovedit ştiinţific că îmbrăţişările schimbă metabolismul şi întăresc sistemului imunitar, fiind un medicament universal.

O îmbrăţişare de doar 20 de secunde acţionează ca un bun tonic, creşte nivelul oxytocinei, hormonul dragostei care este răspunzător de starea de bine şi scade nivelul cortizolului, hormonul stresului.

Copiii care sunt ţinuţi în braţe sau îmbrăţişaţi plâng mai puţin şi sunt mai liniştiţi pentru că se simt în siguranţă, iau în greutate mai repede şi devin mai sociabili când sunt mari, decât cei care sunt neglijaţi.

Adulţilor îmbrăţişarea le ameliorează depresia, le scade stresul, le reduce tensiunea arterială şi le protejează inima. O îmbrăţişare afectuoasă le dă încredere şi speranţă, îi face să gândească pozitiv, să se simtă mai tineri, mai veseli şi mai încrezători.

Mihai Eminescu - ,,Luceafărul limbii române”

Mihai Eminescu

15 ianuarie 2025:

Se împlinesc 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, cel mai mare poet român.
Mihai Eminescu, cel mai mare poet român sau poetul național al României s-a născut 15 ianuarie 1850 la Botoşani fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, fiică de stolnic din Joldeşti.
Mihai Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Între anii 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a, clasificat al cincilea din 82 de elevi după care face două clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M. Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.
Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.
Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rândul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.
Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.
În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.
Mihai Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori – ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

 

MIHAI EMINESCU 

,,Steaua dorului și a neamului românesc”

(1850-1889)

Mihai (Eminovici) Eminescu (n. 15 ianuarie 1850 la Botoşani sau Ipoteşti - m. 15 iunie 1889, Bucureşti), de profesie jurnalist, poet, prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române la 28 octombrie 1948. Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească. Totodată, Eminescu s-a implicat în activităţile Societăţii literare„ Junimea” şi a fost redactor-şef al ziarului „Timpul”, oficios al Partidului Conservator.

Mihai Eminescu este primul care a făcut din limba română un adevărat obiect de artă, în condiţiile în care poezia românească, nesigură, se afla abia la începuturile sale. Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline) a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”. Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român, susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina.

Boala şi moartea sa prematură (bolnav de manie depresivă, a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială. Asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate. În perioada comunistă, imaginea lui Eminescu, care era oricum un

simbol naţional, a fost intens folosită în scopul propagandei naţionaliste comuniste, Eminescu fiind portretizat exclusiv ca un poet desăvârşit, în timp ce scrierile sale filozofice şi politice - înainte adoptate şi folosite în propria ideologie de către dreapta naţionalistă - au fost marginalizate pentru conţinutul lor critic şi pe alocuri radical. Publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept "cel mai bun manual de jurnalism naţional". În ultimii ani, Academia Română a început publicarea unei ediţii facsimilate a operelor complete ale acestuia (23 volume), pentru a facilita o mai bună cunoaştere şi studiere a operei lui Eminescu