Tradiții specifice de Dragobete: ”Dragobetele sărută fetele”

Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, își are rădăcinile în tradițiile dace și în credința într-un fel de zeu al iubirii, a cărui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic şi începutul primăverii.Dragobetele, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziții. I se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară şi era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă.
Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreț nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă mințile.
O altă tradiție spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană numită Năvalnic, de Maica Precista, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.
Când este sărbătorit Dragobetele?
În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului al XX-lea, Dragobete era sărbătorit pe 24 şi 28 februarie sau pe 1 şi 25 martie, potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului “Zile şi mituri”. Probabil că, în vechime, 24 februarie marca începutul primăverii, ziua când natura se trezește, ursul iese din bârlog, păsările își fac cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.
În ziua respectivă, semnalul era dat de păsările ne migratoare, care se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile. Despre “păsările” neînsoțite la Dragobete știa toată lumea că rămân singure şi fără pui până în aceeași zi a anului următor.

După modelul zburătoarelor, fetele şi băieții se întâlneau să sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiți pe parcursul întregului an. Dacă timpul era favorabil, îmbrăcați de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în fața bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci flori de primăvară.
Fata se întorcea în sat alergând, obicei numit “zburătorit”, urmărită de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunți se mai pregătesc pentru toamnă. Din zăpada netopită fetele strângeau de cu seara ultimele rămășițe – zăpada zânelor -, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare şi pentru diferite descântece de dragoste.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind cea în care urmau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
În această zi, satele românești răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: “Dragobetele sărută fetele”. Sunt multe credințele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelșugat.

     

 

 

GRIGORE VIERU

,,Poetul care ne unește”

90 de ani de la naștere

Grigore VIERU s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta, judeţul Hotin (azi raionul Briceni), în familia lui Pavel şi Eudochia Vieru (n. Didic). După absolvirea şcolii de 7 clase din satul natal (1950), urmează şcoala medie din oraşul Lipcani (1953). Este licenţiat al Facultăţii de Filologie şi Istorie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” (1958). Debut editorial cu placheta de versuri pentru copii, Alarma. Redactor la revista pentru copii Scânteia leninistă

(actualmente Noi) şi la ziarul Tânărul leninist (actualmente Florile dalbe). Între 1960-1963, redactor la Editura Cartea Moldovenească. În 1968, publică volumul Numele tău, cu o prefaţă de Ion Druţă, volum definitoriu pentru „Primăvara pragheză” a literaturii române din Basarabia, în care întâlnim următoarele nume (în titlul poeziilor sau ca dedicaţie): Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Brâncuşi, Marin Sorescu, Nicolae Labiş, niciodată reluate în alte volume din perioada sovietică. În 1973 face prima vizită în România, în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici; revine în 1974 şi 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România. În 1978, publică la Editura Junimea din Iaşi volumul Steaua de vineri (selecţie de Horia Zilieru). În 1981 îi apare la Editura Albatros din Bucureşti, volumul Izvorul şi clipa (colecţia „Cele mai frumoase poezii”, cu o prefaţă de Marin Sorescu). Laureat al Premiului de Stat al RSS Moldoveneşti (1978) pentru antologia Un verde ne vede. Se implică în Mişcarea de

Eliberare naţională, fiind ales în 1989 deputat al poporului. În 1988 i se acordă Diploma de Onoare H.Ch. Andersen a Consiliului Internaţional al Cărţii pentru Copii şi Tineret. Membru corespondent al Academiei Române, din 1993. Se stinge din viaţă pe 18 ianuarie 2009, în urma unui accident de maşină, având parte (pe 20 ianuarie) de funerarii naţionale. Este decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce.
Opera poetică: Versuri (1965), Numele tău (1968), Versuri (1971), Aproape (1974), Un verde ne vede (1976), Steaua de vineri (1978), Fiindcă iubesc (1980), Izvorul şi clipa (1981), Taina care mă apără (1983), Scrieri alese (1984), Rădăcina de foc (1988), Hristos nu are nici o vină (1991), Acum şi în veac (1997), Strigat-am către tine (1999) ş.a.