,,Oamenii satului meu”

Alexandra Vizitiu

(Mostovoi) 

(Deportată în 1949 din s. Caracui, rn.Kotovsk, astăzi 

r. Hîncești, în Krapiva, rn. Druboviski, reg. Tiumen)

Alexandra Vizitiu (pe atunci Mostovoi) este o moldoveancă născută în anul 1941 în s. Caracui, rn. Kotovsk (prez.Hîncești)

Ø Părinții se ocupau cu creșterea pământului, vitelor. Locuiau într-o casă simplă învelită cu oale. Tatăl ei a murit în 1947, practic nici nul ține minte.

Această femee a reușit să supravețuiască chinurilor prin care a fost supusă în Sibiria, chiar dacă avea doar 8 ani atunci când a fost ridicată. În vara anului 1949, Alexandra Mostovoi avea să treacă drama deportărilor. Coșmarul familiei sale a început în noaptea de 6 iulie 1949, cînd i-au luat cu asalt pe ea, care avea doar 8 ani, sora ei de 13 ani și fratele cu cumnata, de numai 20 de ani fiecare, recent căsătoriți. Au fost ridicați în toiul nopții, amenințați, terorizați și înfricoșați în permanență, încărcați în mașină rapid, din scurt, fără nici o explicație.

A fost o dramă cumplită, a urmat o călătorie în infern, o călătorie chinuitoare, de aproape o lună, dar din care au scăpat teferi, fiind mai tari de fire. Lungul drum l-au străbătut fără apă, fără mîncare suficientă, iar pentru a reduce din numărul celor ce aveau să ajungă la destinație, soldații le dădeau câte un polonic de ciorbă ,,chioară”, pentru ai face să moară de foame. O parte din ei s-au prăpădit pe drum, fiind scoși, aruncați în gropi comune, trenul continuându-și drumul către Sibiria de gheață.

Au fost puși la munci grele, fratele ei fiind trimis la tăiat păduri, iar sora și cumnata la încărcat vagoane cu lemne, Alexandra având grijă de nepoțelul Petrică, ulterior fiind trimisă la școală, unde lecțiile se petreceau în clase modeste, fără să lipsească însă tablourile cu Stalin și Lenin.

Și-au construit cu greu un culcuș din ce au găsit, pentru că gerul era insuportabil. Fiecare clipă trăită departe de casă era un chin. Abia după 4 ani de coșmar trăit continuu în Sibiria îndepărtată, în 1953 a avut norocul să se întoarcă acasă, alături de un unchi de-al ei, fratele și cumnata revenind în 1957.

Chiar dacă au ajuns acasă, necazurile nu aveau să se termine. Venită în sat,a aflat că nu putea fi pusă la evidență, din motive că a fost deportată, la moment dorindu-și să se întoarcă înapoi în Sibiria, fiind că acolo începuse să trăiască mai bine.

Revenită a trebuit să absolvească 10 clase, pentru a obține certificatul de studii medii. Peste un timp s-a angajat la o fermă de găini, unde și-a întâlnit sufletul pereche. Astfel la 24 de ani se căsătorește cu bărbatul alături de care este și astăzi ,,Alexandru”

Alexandra se declară o femee puternică, fiind sigură că greutățile au călit-o mult, iar speranța și credința i-au dat puteri să reziste.

              

Printre lacrimile amintirilor

,,…în timpul foametei era tare greu, pe noi ne-a salvat mama că a amestecat niște grâu cu pleavă în plevnic și mama se ducea, vântura, sufla și pe urmă dădea prin râșniță și ne cocea turtișoare  și ne dădea. De la selsovet controlau ce aveau oamenii și luau tot ce aveau. Autoritățile nu ne-au ajutat cu nimic în timpul foametei…..”

,, ….. soldații mă urcau în mașină și eu mă coboram, mă suiau, și eu din nou coboram și strigam în gura mare: 

Unde-i mama?.....”

,,..cei care ni-au lăsat acolo le-au spus celor care erau acolo deja că noi suntem din cei care mănâncă carne de oameni și ei se temeau de noi, iar nouă ne-au spus că ei mănâncă  carne de om. Dar, în linii generale , erau toți oameni obișnuiți și noi ne-am împrietenit pe urmă cu ei..”

,,…pe noi ne-au dus în iulie, am ajuns în august, pe la sfârșitul lui septembrie a început a cădea omătul, frig, purtam ce aveam pe acasă, fuga la școală, fuga de la școală, că era aproape școala. Haine cumpăram de acum mai târziu, că lucra cumnata, fratele, sora și cumpăram pufoaică, fratele lucra la tăiat pădure și sora la încărcat vagoane cu lemn….”

 

,,când ne-am întors din Sibiria și m-am dus la sovietul sătesc să mă pun la evidență, apoi președintele Gheorghe Andreevici Huștiuc mi-a spus: Alexăndruța, du-te la mătușa Catea și trăiește, da noi nu avem dreptul să te primim în sat! Nu avem dreptul, trebuie să te duci în Ucraina undeva să trăiești. Da tu nu spune la nimeni de asta!”

,,…..atunci când am venit aici și am pus mâna pe sapă și la prășit, am înțeles că s-a terminat copilăria. Ce copilărie am avut?... că nu am avut copilărie….”

Referințe

 

Constantin Manolache//Arhivele memoriei/ volumul III : cercetări realizate în localitățile din sudul R. Moldova, - Chișinău, 2019, - p.260-273.

Varvara – Valentina Corcodel // în Cristale de Memorie: - Chișinău 2016, - p. 244-245.

 

 

 

Alcătuitor: Mititelu Dina – bibliotecar-principal

Biblioteca Publică Caracui