Ziua Internațională a puzzle-urilor

Ziua Internațională a Puzzle-ului

În fiecare an pe 29 ianuarie este sărbătorită Ziua Internațională a Puzzle-urilor. Jocul de puzzle este unul dintre cele mai indicate exerciții pentru creier și asta datorită unui englez, care în jurul anului 1760 a făcut o hartă pe hârtie și apoi a decupat fiecare țară în parte. Scopul său a fost să-i învețe geografia mai ușor pe copii.
A rezolva un puzzle este o activitate liniștită, inteligentă care îl învață pe copilul tău ce înseamnă răbdarea și concentrarea. Un copil poate face puzzle-uri de la 18 luni.

 Din dragostea pentru acest joc, în anul 2002 a fost desemnată Ziua Puzzle-urilor de către Jodi Jill, creator de puzzle-uri pentru publicații.

 În prezent, psihologii încurajează rezolvarea puzzle-urilor nu doar ca o activitate recreativă, ci ca o importantă componentă în dezvoltarea copiilor.

Spun specialiștii că puzzle-urile ajută la dezvoltarea răbdării celor mici, în același timp contribuind la încurajarea lor să caute mereu imaginea de ansamblu, fapt ce îi va ajuta în diferitele situații din viață. Astfel, psihologii vorbesc despre creșterea abilităților fizice, cognitive și emoționale ale copiilor, cu atât mai mult cu cât gradul de complexitate a puzzle-ului crește o dată cu vârsta lor. Mai exact, spun speciașiltii, ochii sunt cei care identifică puzzle-ul, creierul încearcă să vadă imaginea de ansamblu și cum ar trebui să arate imaginea, iar mâinile găsesc piesele corespunzătoare și le așază corect.

În acest mod, copiii își îmbunătățesc abilitățile motorii grosiere, respectiv mișcarea și coordonarea membrelor superioare.
De asemenea, puzzle-ul joacă un rol foarte important și în ce privește recunoașterea formelor de către cei mici.
Totodată, spun psihologii, sunt beneficii și pentru adulții care au acest hobby. Rezolvarea puzzle-urilor asigură abilități sporite în ce privește determinarea, logica și răbdarea, aceste însușiri fiind de mare ajutor pentru a „manevra“ marele puzzle care este viața însăși.

   

Iulian Filip - 76 ani de la naștere

 

Iulian Filip

,,...poetul momentelor iluminatoare...."

(27 ianuarie 1948)

Iulian Filip - poet, dramaturg, folclorist. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
S-a născut la 27 ianuarie 1948 în comuna Sofia, raionul Drochia, Moldova. A absolvit Institutul Pedagogic de Stat "Alecu Russo" din or. Bălţi (1970).
Activitatea sa literară este consacrată, practic, în întregime literaturii pentru copii şi cercetării folclorice.
Primii paşi pe tărîmul muncii i-a făcut la Academia de Știinţe din RSSM, în calitate de colaborator ştiinţific al sectorului Folclor al Institutului de Limbă şi Literatură a ASM.
Din anul 1990 și pe parcursul a mai multor ani a fost şeful Direcției cultură a municipiului Chișinău.
Primele sale versuri au fost publicate în saptamînalul "Cultura". Prima sa plachetă de versuri "Neîmpăcatul meşter" apare în anul 1974. Au urmat apoi: "Cerul fîntînilor"(1977), "Dialoguri primordiale" (1978). Pentru copii publică: "Cenuşar-Voinicul şi Cenuşăreasa-Mireasa" (1981), "Facă-să voia ta, sfîrlează" (1985), "Cafea neagră" (1989), "Din neamul lui Păcală" (1997), "Seminţele mărului oprit" (1998), "Ruga iezilor cei trei" (1998), "Cuibul lui Dumnezeu"(2000), "Casa greierului"(2002), "Un spin - Une epine" (2003) ş. a.

💢 Pentru multe din operele sale publicate, a realizat scenarii de piese pentru copii, ca de exemplu: "Colacul mare, frate bun cu Soarele". De mai multe ori a fost ales membru Consiliului Artistic al Studioului "Telefilm-Chişinău", a scris pentru acest studio cîteva scenarii. Pentru meritele sale deosebite în domeniul literaturii în anul 1993 i-a fost conferit titlul de Maestru Emerit în Arte.

💢 În 1998 a fost distins cu medalia "Mihail Eminescu". S-a învrednicit de Premiul "Simion Florea Marian" al Academiei Române, pentru volumul de folclor "Cît e Maramureşul..." (în colaborare, 1996). Premiul Salonului de Carte pentru Copii în 1994 şi 1998.

💢 💢 💢

La Teatrul Academic de Stat "A. Puşkin" (în prezent: Teatrul Național "Mihai Eminescu") din Chişinău a fost montată piesa sa "Moara cu plăcinte" (1981), iar la Teatrul "Satiricus "I. L. Caragiale" - "De care-s sălbaticii" (1998).
Filmografia "Telefilm-Chişinău":
"Făt-Frumos şi Soarele" (1985) - animaţie,
"Știubeiul de aur" (1986) - film muzical cu participarea copiilor,
"Gheorghe Mustea. Sinceritate" (1986) - film-portret al renumitului compozitor şi dirijor,
"Cu-cu-ri-gu" (1988) film-muzical cu participarea copiilor,
"Primiți, Plugușorul?" (1988) film-folcloric cu obiceiuri de Anul Nou.

Traduceri pentru dublarea filmelor: "Acesta-i satul meu" (1986) "Moldova-film".          

   

    

Alecu Donici

(1806-1865)

Astăzi se împlinesc 218 ani de la nașterea fabulistului şi traducătorului moldovean Alexandru (Alecu) Donici. Născut la 19 ianuarie 1806 în satul Bezeni (azi Donici), judeţul Orhei este fiul clucerului Dimitrie Donici şi al Elenei, născută Lambrino.
Tatăl era frate cu „pravilistul" Andronachi Donici şi rudă cu părinţii lui Alecu Russo. Prin mijlocirea lui L. A. Capodistria, om de stat şi diplomat al Rusiei, care conducea Basarabia, se înscrie în Corpul de Cădeţi nr. 1 din Sanct-Petersburg (1819). Îşi finisează studiile către anul 1825 în grad de sublocotenent. Slujeşte într-o unitate militară din sudul Basarabiei. În 1826 demisionează din armată şi revine acasă.
Se ocupă de literatură, traducînd din I. Krîlov şi A. Puşkin. Face cunoştinţă cu C. Negruzzi, care vine la Chișinău (1835). În toamna aceluiaşi an, emigrează în Moldova de peste Prut, unde aderă la mişcarea culturală patruzecioptistă. Este funcţionar la Epitropia şcolilor, asesor al Curţii de Apel, membru în divanul obştesc; contribuie la dezvoltarea învăţămîntului, presei şi teatrului naţional. Publică două culegeri de „Fabule” (1840, ed. 2, partea I-II, Iaşi, 1842), care s-au bucurat de mare popularitate, fiind apreciate de V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, Al. Hîjdău ş.a. M. Eminescu îl numeşte plastic şi sugestiv: „Donici − cuib de-nţelepciune”. Al. Donici mai are la activul său prologul unei comedii în versuri, intitulate „Guraleiul”. Traduce poemul „Ţiganii” de A. S. Puşkin (1837). Împreună cu C. Negruzzi tălmăceşte volumul „Satire şi alte poetice compuneri de prinţul Antioh Cantemir” (1844, 1858). A mai tradus nuvela lui O. Senkowski „Toată viaţa femeiască în cîteva ceasuri” (1840), povestirea „Tunsul” de A. F. Veltman (apărută în Calendar pe anul 1845); un fragment din studiul monografic al lui A. I. Zaşciuc „Marea Neagră şi împrejurimile ei” (tipărit în „Calendar pe anul 1855”; „Informaţii despre eparhia din Chișinău” (1863). Alexandru Donici s-a stins din viață la 20 octombrie 1865 la Piatra-Neamţ.

   

Ioan Slavici - 176 ani de la naștere

Ioan Slavici

(1848-1925)

Ioan Slavici, deopotrivă prozator, dramaturg, memorialist şi gazetar, s-a născut în comuna Şiria, judeţul Arad, la 18 ianuarie 1848, potrivit lucrării ”Dicţionar de literatură română” (Ed. Univers, 1979). Era cel de-al doilea copil din cei cinci ai Elenei (mama sa făcea parte dintr-o familie de cărturari) şi ai lui Savu Slavici (meşter cojocar), consemnează ”Dicţionarul general al literaturii române” (Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2007).

💥A învăţat la şcoala de pe lângă biserica din sat (1854-1858) şi a urmat cursurile liceului maghiar din Arad (1859-1865). S-a transferat la Liceul Piarist din Timişoara, absolvind clasele a şasea şi a şaptea. Examenele pentru următoarea clasă le-a susţinut în particular, la Arad, părinţii săi nemaivând cu ce să-i asigure continuarea studiilor. După mari greutăţi, în august 1868 a susţinut examenul de bacalaureat la Satu Mare.

💥S-a înscris la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat a Universităţii din Budapesta în octombrie 1868, dar pentru că s-a îmbolnăvit şi-a întrerupt studiile. Un an mai târziu, le-a reluat la Facultatea de Drept din Viena, efectuând în acelaşi timp şi stagiul militar, potrivit volumului ”Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, 2002). Aici l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, între cei doi formându-se o puternică legătură de prietenie.

💥Ioan Slavici a început să scrie la îndemnul lui Mihai Eminescu, care l-a recomandat revistei ”Convorbiri literare”. Aici, prozatorul a publicat scrierile sale de început, care au fost în majoritate poveşti: ”Zâna Zorilor”, ”Floriţa din codru”, ”Doi feţi cu stea în frunte” etc. Ioan Slavici a păstrat, în general, compoziţia povestirii populare, tehnica acumulării de fapte, reconstituind în amănunt episoadele şi mai ales tipologia tradiţională. Aceste povestiri au constituit, în special, un excelent exerciţiu de limbă literară. Evident, Ioan Slavici a împrumutat povestirilor publicate personalitatea sa artistică, contribuind la procesul de continuă perfecţionare a creaţiei populare.

💥A debutat, în martie 1871, cu comedia ”Fata de birău”, pe care a publicat-o în ”Convorbiri literare”. Au urmat piesele ”Toane sau vorbe de clacă”, ”Polipul unchiului” şi dramele ”Gaspar Graţiani” şi ”Bogdan Vodă” care chiar dacă nu au o valoare deosebită, ţinând seama că multe dintre ele sunt scrise la începutul carierei scriitoriceşti, ele constituie o experienţă utilă creaţiilor majore de mai târziu.

💥În acelaşi an, la 8 aprilie a fost ales preşedinte al societăţii ”România Jună” a studenţilor români din Viena şi a luat parte, în perioada 26-29 august, la serbările prilejuite de aniversarea a 400 de ani de la întemeierea mănăstirii Putna, organizate de aceeaşi societate.

💥A scris până în ultima clipă, publicând volumele de memorialistică ”Închisorile mele” (1921), ”Amintiri” (1924) şi romanele ”Din bătrâni” (1902), ”Mara” (1906), ”Corbei” (publicat în 1906-1907 în ”Tribuna”), ”Din două lumi” (1921), ”Cel din urmă armaş” (1923), ”Din păcat în păcat” (1924, publicat în foiletonul revistei ”Adevărul literar şi artistic”). A lucrat şi la alte pagini memorialistice, intitulate ”Lumea prin care am trecut”, lucrare care a apărut postum, în 1930. În volumul ”Amintiri” scriitorul a evocat figurile lui Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, George Coşbuc. Totodată, Ioan Slavici a tradus, într-o limbă corectă, povestiri de Theodor Storm, Jokai Mor, Bret Harte, N.V. Gogol, Bozena Nemcova ş.a.

💥I-a fost conferită medalia ”Bene merenti” (septembrie 1881). În 1903 a primit Premiul ”Ion Heliade-Rădulescu” al Academiei Române pentru romanul ”Din bătrâni” (1902), potrivit volumului ”Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, 2002).

💥Marele scriitor a murit la 17 august 1925, la Crucea de Jos, oraşul Panciu, judeţul Vrancea. A fost înmormântat, potrivit dorinţei sale testamentare, la schitul Brazi, reînhumat ulterior în cimitirul din oraşul Panciu.

    

  

Ziua Națională a Culturii

MIHAI EMINESCU

 ,,Simbol al spiritualității românești”

(1850-1889)

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.
În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară.

Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.
Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni.
Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.

Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Mihai a fost cel de-al șaptelea copil. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.
După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.

Somnoroase păsărele

Pe la cuiburi se adună,

Se ascund în rămurele –

Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;

Dorm şi florile-n grădină –

Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce –

Fie-ţi îngerii aproape,

Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lună,

Totu-i vis şi armonie –

Noapte bună!

   

 

Petru Zadnipru - 97 ani de la naștere

 

,,Petru Zadnipru .... poetul care a crescut poeții”

Petru Zadnipru (n. 13 ianuarie 1927, s. Sauca, jud. Hotin, România Mare – d. 23 septembrie 1976, Chișinău, RSS Moldovenească, URSS) a fost poet, traducător și publicist. A absolvit Universitatea de Stat din Chișinău în anul 1952. A fost redactor-șef al revistei „Chipăruș”. În 1959, învinuiți de naționalism, membrii colegiului de redacție, împreună cu redactorul-șef, au fost concediați. Ulterior, Petru Zadnipru a fost secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova. A fost un bun și devotat susținător al tinerelor talente. Poetul Vasile Romanciuc l-a numit metaforic „…poetul care a crescut poeți”, el însuși făcând parte din promoția de care s-a îngrijit Petru Zadnipru.

Opera poetică (selectiv): Luminile câmpiei (1952); Struguraș de pe colină (1956); Însetat de depărtări (1959); Lume, dragă lume (1962); Gustul pâinii (1964); Mi-e dor (1971); Mă caut (1976).

Poetul își doarme somnul de veci în cimitirul din sat. Casa în care a locuit îi poartă numele, Casa-muzeu „Petru Zadnipru”.

      

Ziua Internațională a cuvîntului 

,, MULȚUMESC”

11 ianuarie – pare a fi o zi obișnuită din an, dar adevărul este că această zi are o semnificație aparte. Anual, la data de 11 ianuarie este sărbătorită Ziua Internațională a Cvântului „Mulțumesc”. Această zi este un motiv de sărbătoare pe tot globul, dar și motiv de a le arăta celor din jur prețuire și respect. 

„Mulțumesc” este cuvântul ce simbolizează respect, prețuire și recunoștință, dar pe care, din păcate, adesea uităm să îl folosim.
Istoria acestei zile nu este cunoscută încă, dar indiferent de motiv, oamenii aleg să sărbătorească această zi tocmai pentru a le arăta celor din jur aprecierea și iubirea. În vechile scrieri, „mulțumesc” era „multunesc”, care însemna unire – legătura dintre doi oameni și unirea cu Dumnezeu.
Cuvântul mulțumesc în limba română provine de la un regionalism „mulţám”, care exprimă dorinţele de mulţi ani de viaţă şi de sănătate bună pentru destinatar. În același timp, „mulțumesc-ul” rusesc, „spasibo”, a apărut în secolul XVI. „Mulţumesc” înseamnă recunoştinţă şi manifestarea de politeţe, pentru o faptă bună.

Psihologii susțin că oamenii care folosesc mai des acest cuvânt sunt mai fericiți.

                            

                              Tu cât de des spui cuvântul „mulțumesc”?

Ionel Teodoreanu - 126 ani de la naștere

 

Ionel Teodoreanu 

(1897-1954)

Ionel Teodoreanu a fost un romancier și avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei și adolescenței.
Ionel Teodoreanu s-a născut în casa părinților săi de pe strada Ștefan cel Mare. Era cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu, profesoară de pian la conservator. Bunicii săi sunt, dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (magistrat) și Elencu Teodoreanu, iar dinspre mamă, Gavriil Musicescu (director al conservatorului și conducătorul corului mitropoliei) și Ștefania Musicescu. I-a avut ca frați pe Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) și Laurențiu Teodoreanu (Puiu), fratele mai mic, mort pe frontul francez în 1918.
Primii doi ani de școală primară (1904-1906) i-a urmat la școala primară germană „Pitar-Moș” din București, după care a revenit la Iași. Între 1908 și 1912 este elev al Liceului Internat din Iași (astăzi Colegiul Național „Costache Negruzzi”). Clasele superioare a V-a și a VI-a de liceu le continuă la Liceul Internat, după care se transferă la Liceul Național (astăzi Colegiul Național), urmând clasele a VII-a și a VIII-a, secția modernă, pe care le termină în 1916.
Spre sfârșitul anului 1918, tânărul Ionel Teodoreanu a întâlnit-o pe viitoarea lui soție, Maria Ștefana Lupașcu, Lily. S-au cunoscut la Iași, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea, cu care tânăra Lilly era rudă apropiată. La rândul lor, fiicele lui Delavrancea frecventau aceleași medii ieșene pe care le frecventa și familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, și pasiunea pentru muzică a Cellei Delavrancea, cât și a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor. Apropierea dintre cei doi tineri s-a produs pe terenul comun al pasiunii pentru literatură, pasiune concretizată atât în setea de lectură, cât și în înclinația pentru scris.
La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de studii ai Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. În 1920 i se eliberează diploma de licențiat în drept, în baza examenului pe care îl trece cu un succes deosebit. În același an se căsătorește cu Ștefana Lupașcu (scriitoarea Ștefana Velisar Teodoreanu), ceremonia având loc în casa familiei Teodoreanu, de pe strada Kogălniceanu, în Iași. Un an mai târziu, la 3 februarie 1921 s-au născut cei doi fii gemeni, Ștefan și Osvald- Cezar.

Ionel Teodoreanu a murit la 3 februarie 1954, la vârsta de 58 de ani, în București.

      

 

Leo Butnaru- 75 ani de la naștere

 LEO BUTNARU

 ( 05.01.1949 )

Butnaru Leo (05.01.1949, Negureni, Orhei). Poet, prozator, eseist, traducător. Este licenţiat în filologie şi jurnalistică, a absolvit Universitatea de Stat din Moldova (1972). Primele versuri le publică, fiind elev, la ziarul „Tinerimea Moldovei” (1967). Debutează editorial cu placheta „Aripă în lumină” (1976).

Activează în calitate de redactor la „Tinerimea Moldovei” şi „Noutăţi editoriale”; este şef de secţie la săptămînalul „Literatura şi arta”; consultant la biroul de traduceri al Uniunii Scriitorilor din Moldova; vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor (1990-1993). Secretar al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România. Deţinător a mai multor premii literare din Republica Moldova şi din România. Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1998, vol. Gladiatorul de destine). Premiul Naţional al Republicii Moldova (2002, vol. Lamentaţia Semiramidei). Participant la mai multe simpozioane literare din

Franţa, Grecia, Turcia, România. Este membru al „World Academy of Arte and Culture” şi al „Congress of Poets”; membru al PEN-Club-ului, (organizaţie internaţională, neguvernamentală, care reuneşte scriitori, redactori şi traducători profesionişti, ce lucrează în diverse genuri ale literaturii artistice) filiala din Moldova, al Clubului de Carte „Perpetuum” de pe lîngă Biblioteca „Transilvania” de la Chișinău. Face parte din generaţia anilor '70 şi '80, care aduce un suflu nou literaturii noastre basarabene, creaţia lui poetică denotă „un deosebit simţ al imaginarului neoromantic”. Spontan, interjectiv, Leo Butnaru este un optimist care absolutizează din elemente constructive frumosul: florile de salcîm, aripile vulturilor etc. Povestirile, eseurile, interviurile sale denotă cultură, gust şi vervă publicistică. E mereu pe fază în actul de înmagazinare, cunoaştere şi mai ales de transmitere a informaţiei către alţii. A tradus din Velimir Hlebnikov, Rene Char, Ghennadi Ayghi, Ivan Bunin, Ivan Turgheniev, Fazil Iskander, Katri Vala.

Opere:

„Aripă în lumină”, Chișinău, 1976;
„Sîmbătă spre duminică”, Chișinău, 1983;
„Formula de politeţe”, Chișinău, 1985;„Duminici lucrătoare”, Chișinău, 1988;
„Papucei cu felinare”, Chișinău, 1989;
„Răspuns şi răspundere. Carte de dialoguri”, Chișinău, 1989;
„De ce tocmai mîine-poimîine?”, Chișinău, 1990;
„La desfrunzirea brăduţilor”, Chișinău, 1991;
„Umbra ca martor”, Chișinău, 1991
„Şoimul de aur”, Chișinău, 1991,1992;
„Iluzia necesară”, antologie, Iaşi, 1993, Bucureşti, 1998;
„Puntea de acces”, Chișinău, 1993;
„Spunerea de sine”, Chișinău, 1994;
„Vieţi neparalele”, Alba Iulia, 1997;
„Prezenţa celuilalt”, Chișinău, 1997;
„Carantina maşinii de scris”, Chișinău, 1997;
„Îngerul şi croitoreasa”, Cluj-Napoca, 1998;
„Gladiatorul de destine”, Chișinău, 1998;
„Lamentaţia Semiramidei”, Chișinău, 1998, Timişoara, 2000;
„Identificare de adresă”, Timişoara, 1999;
„Student pe timpul rinocerilor. Jurnal (1969-1972)”, Chișinău, 2000;„Lampa şi oglinda”, Chișinău, 2001;
„Arlechinul şi delfinul”, Chișinău, 2001;
„Ceasornicul din măr”, Deva, 2002;
„Strictul necesar”, Chișinău, 2002;
„Cetatea nu e gata de război”, Iaşi, 2003;
„Cu ce seamănă norii?”, Chișinău, 2003;
„O umbrelă cu dantelă”, Deva, 2003;
„Balul racului”, Chișinău, 2003;
„Pe lîngă ştreang, steag şi înger”, Cluj-Napoca, 2003;
„Altul, acelaşi”, Chișinău, 2003, 2004;
„Căruţul cu îngeri”, Chișinău, 2004;„În caz de pericol”, antologie, Iaşi, 2004;
„Micşorarea distanţei”, Timişoara, 2004;
„Sfinxul itinerant”, Bucureşti, 2004.