Ion Luca Caragiale

              ,, Un om cât o lume ” 

      Ion Luca Caragiale s-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care astăzi îi poartă numele, județul Prahova, astăzi I.L. Caragiale, județul Dâmbovița, România. A fost primul copil al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. S-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit repede, dar fără să divorțeze vreodată, după care și-a întemeiat o 

familie cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas. Primele studii ale lui Caragiale au fost în 1859 și 1860, cu părintele Marinache, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, acolo unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu. Până în anul 1867, Caragiale a urmat 3 clase la Gimnaziul “Sfinții Petru și Pavel”, din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. A absolvit Gimnaziul “Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit Grand Hotel “Victoria Română”, orașul său natal. În anul 1868 a primit de la tatăl săul autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, unde fratele său, Costache, preda la clasa de declamație și mimică, dar în anul 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul și să se mute cu familia la București. Pe 12 martie 1885, s-a născut fiul natural al Mariei Constantinescu cu Caragiale, Mateiu, pe care l-a declarat la oficiul stării civile. În 1871, Ion Luca Caragiale a fost numit și sufleor și copist la Teatrul Național din București, la propunerea lui Mihail Pascaly. În această perioadă l-a cunoscut și pe Mihai Eminescu, când tânărul debuta la „Familia”, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Pe 7-8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, cu care a avut trei copii. Mai întâi două fete: Ioana (1889) și Agatha (1890), care s-au stins din viață timpuriu din cauza tusei convulsive ori a difteriei, la 15 iunie și 24 martie 1891, iar pe 3 iulie 1893 s-a născut fiul său, Luca Ion. Pe data de 14 martie 1905, Caragiale s-a stabilit definitv la Berlin. Portret Caragiale când era tânăr 

                                             Activitatea literară a lui Caragiale 

Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale ar putea data din 1873, la ziarul “Telegraful”, din București, acolo unde ar fi publicat rubrica de anecdote denumită “Curiozități”. Odată cu colaborarea la revista “Ghimpele”, activitatea ziaristică a lui Caragiale este confirmată. Aici și-ar fi semnat și unele dintre cronici cu pseudonimele: “Car și Policar”. Un alt moment esențial în cariera sa a fost și colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Caragiale a început în anul 1877 și colaborarea cu România Liberă, acolo unde a publicat

foiletoanele teatrale “Cercetare critică asupra teatrului românesc”. Între anii 1878 și 1881, Caragiale a colaborat la “Timpul”, împreună Eminescu, Ronetti Roman și Slavici. La 1 ianuarie 1880, revista Convorbirii literare a publicat comedia într-un act “Conu Leonida față cu reacțiunea”. Tot în 1878 a început să frecventeze ședințele bucureștene ale “Junimii”, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile tale. La Iași, a citit “O noapte furtunoasă”, iar în 1870 a publicat în “Convorbiri literare” piesa “O noapte furtunoasă”. În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, Caragiale a citit la aniversarea “Junimii”, de la Iași, “O scrisoare pierdută”, iar pe data de 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei a fost un real succes. Ion Luca Caragiale a fost și director al Teatrului Național din București, Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice, a fost cel care s-a ocupat de problema schimbării conducerii Teatrului Național, iar după mai multe discuții și consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”.

    

                  

Grigore Vieru, poet al valorilor

 

                    Grigore Vieru, poet al valorilor

                                                     sa stins la 18.01.2009

Contemporan cu noi, poetul epocii noastre, Grigore Vieru este poetul simbol al neamului nostru. De o tristeţe luminoasă, poezia lui Grigore Vieru este leagănul spiritualităţii româneşti şi zălog al dăinuirii noastre în timp şi în spaţiu.

Grigore Vieru – maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi frumuseţe rară. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, care astăzi cu părere de rău se duc în umbră. Poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele Grai, Mamă, Patrie, Iubire. El a fost poetul dragostei de viaţă, dragostei de ţară, dragostei de neam, dragostei de adevăr.

 Vieru a fost acel muritor, care a dus pe umerii săi firavi crucea neamului nostru românesc spre a ne uni prin Cuvânt, Bunătate şi Iubire de aproape pe cei ce avem „... o ţară, un grai!”.

Vieru a fost mai mult decât un poet. El a fost însuşi sufletul Basarabiei. A fost, este şi va fi Pilonul de rezistenţă a culturii noastre naţionale.

El a fost ales de Dumnezeu şi trimis pe pământ, ca o pasăre măiastră, să ne lase drept avere „limba noastră ce-i comoară”, ca noi s-o luăm, s-o păstrăm, s-o cultivăm şi s-o transmitem generaţiilor ce urmează, fiindcă, noi prin grai suntem popor şi existăm prin neam ca limbă”.

Grigore Vieru – părintele limbii române, pe care neamul l-a îndrăgit nu numai ca poet, ci ca şi pe un om simplu, sincer, bun, fermecător, plin de taine, de legăminte, blând şi viteaz, tradiţionalist şi modern.

Poetul care a trecut graiul prin inima sa, încărcându-l cu răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, ca mai apoi să-l întoarcă semenilor săi, care-i deschid de voie bună inima să-l primească. Un asemenea poet va rămâne „suflet din sufletul neamului său”.

În ciuda simplităţii versului său, el se numără prin acei poeţi „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”.

Opera lui ne-a menţinut demnutatea de neam, ne-a hrănit-o cu speranţă şi cu putere de a continua cu frunte-a sus. „Ne-am ţinut veşnic de limba română într-un deşert aprins în care singura umbră era – umbra ecoului”, zicea Poetul. Creaţia viereană a fost şi rămâne umbra ecoului care ne-a apărat limba română şi demnitatea de neam.

Ne mândrim mult cu Grigore Vieru. Moştenirea ce ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii, mângâindu-şi sufletul cu versurile lui.

Grigore Vieru a lăsat cel mai de preţ testament carel-ar fi putut lăsa cineva vreodată omenirii – POEZIA!

            Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009, la Chișinău

 

                            Petru Zadnipru

                   ,,Poetul care a crescut poeți”

           Petru Zadnipru, poet şi traducător, s-a născut la 13 ianuarie 1927 în comuna Sauca, judeţul Soroca, astăzi sat în raionul Ocniţa. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova în anul 1952. A fost redactor-şef al revistei „Chipăruş”, secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Este autorul volumelor de poezie „Luminile câmpiei” (1952), „Struguraş de pe colina” (1956), „Însetat de depărtări” (1959), „Lume, dragă lume…” (1962), „Gustul pâinii” (1964),”Mi-e dor”(!971), „Mă caut” (1976), „Băieţii tatei, băieţi…”(1977) ş.a. Poezia sa este sinceră, melodioasă, scrisă cu inima. Multe dintre versurile sale au fost puse pe note şi cântate de cunoscutul solist al orchestrei „Folclor” Teodor Negară, consătean al poetului.Celebra poezie „Moldovenii” („Moldovenii când se strâng…) l-a făcut cunoscut în toată Basarabia şi nu numai. A fost un bun prieten şi susţinător al tinerelor talente. A tradus din S. Esenin, V. Korotici, E. Evtuşenko, R. Gamzatov ş.a. Şcoala din satul de baştină, un liceu şi una din străzile Chişinăului poartă numele poetului. Soţia sa,Wanda, a fost redactor-şef al Redacţiei literare la Radio-Moldova. Au avut doi fii, Costică şi Vlad, care s-au stins prematur. 

Motto:

„Cartea-i tot o băutură
E și ea un fel de vin,
Dar nu cere murătură
După ce o sorbi din plin.

Și ea face ca să-ți bată
Rumeniul în obraz,
Dar de carte când se-mbată
Omul e cu mult mai treaz.”

                                                         (Petru Zadnipru)

 „Zadnipru a fost poetul care a crescut poeţi… Fără numele lui Petru Zadnipru nicio antologie a poeziei basarabene nu va fi completă.” Vasile Romanciuc

  „Petru Zadnipru a fost şi rămâne un liric înzestrat cu o putere neîndoielnică de evocare a simţirii omeneşti. Mai ales în poeziile axate pe motivul scrutării lumii sufleteşti, autorul ne-a dat întreaga şi adevărata măsură a talentului său, caracterizabil înainte de toate prin firescul trăirii şi exprimării sentimentelor şi proceselor de conştiinţă.”  Ion Ciocanu

             

        Ziua Internațională a cuvântului

                      ,,MULȚUMESC”

                Istoria cuvântului „mulțumesc” 

În fiecare an pe data de 11 ianuarie este sărbătorită Ziua Internațională a cuvântului „Mulțumesc”. Ziua este motiv de sărbătoare pe tot globul, dar și motiv de a le arăta celor din jur prețuire și respect. Istoria acestei zile nu este cunoscută încă, dar indiferent de motiv, oamenii aleg să sărbătorească această zi tocmai pentru a le arăta celor din jur aprecierea și iubirea. 

• În vechile scrieri, „mulțumesc” era „multunesc”, care însemna mult-unire – legătura dintre doi oameni și unirea cu Dumnezeu.
•  În limba engleză, „thank you” derivă din „think” (gândire) – „mă gândesc la tine, nu voi uita ce ai făcut” – ca și în cazul germanului „danke”.
•  Același „thank you” se pare că a fost folosit pentru prima dată înainte de secolul al 12-lea, dar nu ar fi exprimat gratitudinea la acel moment. 
• Rusescul „spasibo” înseamnă „spasi Bog”, adică „Domnul să te păzească”.

               Cum se spune „mulțumesc” în alte limbi :

• Germană – Danke; 
• Italiană – Grazie; 
• Engleză – Thanks; 
• Franceză – Merci; 
• Maghiară – Kosonom sepen; 
• Filandeză – Kiitos; 
• Cehă – Díky; 
• Croată – Hvala;                                              
• Chineză – 谢谢 (Xiexie);
•  Daneză – Tak; 
• Galeză – Diolch; 
• Japoneză – ありがとう (Arigato); 
• Norvegiană – Takk; 
• Olandeză – Bedankt; 
• Poloneză – Dzieki;                                     
  
•  Portugheză – Obrigado; 
• Rusă – благодаря (Blagodarya); 
• Spaniolă – Gracias; 
• Suedeză – Tack; 
• Mongolă – Tand baiarlalaa; 
• Turcă – Tesekkur ederim; 
• Vietnameză – Lam on.

Ionel Teodoreanu 

( 6.01.1897 )

Ionel Teodoreanu, romancier si avocat roman interbelic, s-a nascut pe 6 ianuarie 1897, la Iasi. Urmeaza cursurile Facultatii de Drept  la Universitatea din Iasi, obtinand in 1920 diploma de avocat.

Ionel Teodoreanu profeseaza avocatura, dar in acelasi timp este atras si de beletristica, debutand in anul 1919 cu schita "Bunicii", in revista Insemnari literare a lui Mihail Sadoveanu si a lui George Toparceanu. In aceeasi revista publica si seria de poeme in proza intitulate "Jucarii pentru Lily". Ionel Teodoreanu colaboreaza si cu alte reviste, precum Viata Romaneasca, Gandirea, Romania literara, Revista Fundatiilor Regale, Viata, Flacara.
Debuteaza editorial in anul 1923 cu volumul de nuvele "Ulita copilariei". Ionel Teodoreanu a scris peste 20 de carti in proza, dar cel mai mare succes l-a avut cu romanul masiv "La Medeleni", trilogie compusa din volumele "Hotarul nestatornic", "Drumuri" si "Intre vanturi", publicata in perioada 1925-1927 in revista Viata Romaneasca.

Ionel Teodoreanu a semnat si volume precum "Bal mascat", "Lorelei", "Turnul Milenei", "Fundacul Varlamului" si scrierile memorialistice "In casa bunicilor", "Masa umbrelor".


In perioada 1930-1933, Ionel Teodoreanu detine postul de director al Teatrului National din Iasi, singura functie oficiala pe care o are de-a lungul vietii, perioada in care practica avocatura si scrie doua ample romane "Fata din Zlataust" si "Golia".

Ionel Teodoreanu a murit la 3 februarie 1954, in Bucuresti.